nebunie…

196659_118517998225316_100002013500641_135540_7216822_nAltă zi, dar aceleaşi triste cuvinte îşi fac loc pe pagina ce urmează a contura o poveste fără sens. Alte simţiri şi totuşi nu  fac altceva decât să completez o altă pagină a tristului jurnal ce pare a nu-şi mai găsi sfârşitul. Decor trist de toamnă. Speranţă îngropată parcă demult într-un pământ negru şi murdar. Un singur om singuratic ce păşeşte temător prin negura amiezii. Atât de mult aş vrea să o pot lua la fugă, să mă îndepărtez pentru totdeauna de monotonia asta zilnică în care mă regăsesc. Trist.

            Păşesc parcă fără nicio dorinţă de a înainta. Nu-mi doresc nimic. Culmea! N-am nici măcar ideei de care să mă prind. Arunc cuvinte în gol, mă întorc la ele şi le prind într-un dans haotic pentru a forma propoziţii, fraze. Şi parcă încet-încet conturez ceva. Ce ? Nici măcar eu nu ştiu. Totuşi îmi apare satisfacţia că undeva în colţul îndepărtat al străzii. Grabesc paşii obosiţi.  Şi mă regăsesc parcă din nou printre ceea ce era ieri. Nu mai cred în nimic. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc nici măcar nu am avut vreodată credinţă…În nimic! Aş fi vrut doar să mă nasc într-o altă epocă sau să nu mă fi născut deloc? Era  mai amuzant dacă nu aş fi avut puterea de a gândi. Perfect! Un nebun. Nebunul uitat de toată lumea, nebunul abandonat… Ce amuzant ar fi fost totul dacă ram un nebun. M-aş fi îmbrăcat în haine care să stârnească zâmbetul celor din jur… Aş fi aruncat machiaj în neştire şi aş fi vorbit fără sens până oboseam. Aş fi aruncat cu cuvinte aşa, doar ca să le rostesc. Aşa probabil aveam şi eu un rost. Ce senzaţie stranie mă cuprinde. Nebun poţi fi în fiecare zi… Dar nu sunt dispusă să-mi asum riscul ăsta, încă mai am un rol trist de jucat, încă sper că într-o zi aş putea să-mi întâlnesc celălalt eu.

            Ce puţin a durat toată iluzia. Monstrele de vise bolnave repede şi-au luat zborul, dar parcă simt că acum s-a desprins ceva din mine. Să încep din nou să mă gândesc la sensul bolnav al vieţii obosite? Ce mai contează? Nebunia… Asta e scăparea, la asta trebuie să apeleyz pe viitor.Bine, nebun într-o oarecare limită. Sau… Cred că e suficient să mă comport ca până acum, să mă prefac că nu înţeleg mare lucru din ceea ce se discută şi să am grijă să-mi pun armele în mişcare atunci când mă simt încolţită. Dar şi asta trebuie s-o fac din umbră. De ce nu pot fi eu cu ceilalţi la fel cum sunt cu mine însămi?

            Mai bine iau o pauză nocivă pentru mintea mea. Mă duc să mai ascult banalităţile celor din jur, dar parcă simt că mă voi întoarce mai frustrată decât sunt. Totuşi… Ce altceva mai am de făcut… Trebuie câteodată să mai fac şi sacrificii din astea pentru a-mi putea odihni intelectul obosit de atâtea întrebări la care niciodată nu le găsesc răspunsul.

            Îmi pun masca de om care nu înţelege şi ascul pe cei din jur. Îmi vine să-i cert pentru neştiinţa lor şi pentru aberaţile ce le dezvoltă tot mai mult. Mă abţin… Dar uneori nu mai pot. Oare oamenii gândesc acţiunile şi sentimentele lor sau sunt pur şi simplu ca animalele, fac anumite lucruri doar pentru că şi-au dat seama că asta este abilitatea lor?

Anunțuri
Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

decor sumbru…

148260_113446622061138_100001874023525_107735_311399_nŞi în jur vedem doar covoare de frunze, frig, ploaie, vânt şi tristeţe monotonă. Culori închise, vreme mohorâtă, peisaje triste şi siluete de oameni care se plimbă singuri pe străzile luminate în întuneric doar de felinarele vechi şi obosite… Parcul gol, plin doar de decorul naturii…Şi imagini de case părăsite, decor trist, oameni fără zâmbet… Pustiul sufletului şi totuşi bucuria omului singur… Iubesc să mă înţeleg doar eu pe mine, să fiu doar eu cu mine într-o lume imensă… De ce mă regăsesc în fiecare cuvânt? De ce mă bucur de fiecare motiv?… De ce mă regăsesc într-un singur autor? Şi de ce mă apuc de câte o carte şi mă plictisesc atât de repede de conţinutul ei?  De ce nu mă plictisesc niciodată să fac acelaşi lucruri banale? Narcisism? Nu! Perfecţiunea proprie. Nu vreau să mai ascult ideeile monotone din jur. Nu vreau nici să mai fiu atentă la replicile acide ale celorlalţi sau la banalităţi. Vreau să-mi văd de zborul meu.

Sunt prinsă în delirul meu şi nu vreau să ies de aici. Am o grămadă de ideei… Totuşi… Le ţin pentru mine. Oamenii oricum nu înţeleg. Ce ştiu ei? Rutină… Pentru ceilalţi, nu şi pentru mine. Pot zâmbi azi din orice. Nu am motive şi totuşi le-am clădit singură. Muzica bolnavă… Decorul trist… Amintiri… Am totul şi de fapt n-am nimic. Şi  ce dacă? Sunt dovada vie că n-am nimic şi totuşi am totul pentru că, în fond, am ideei, am covingeri şi ţeluri la care alţii nici măcar nu visează şi partea amuzantă e că totul se rezumă la nimic. Ţelul meu? Nimic. L-am îndeplinit de atâtea ori şi am zămbit de atâtea ori.

Nimeni nu visează atât de puţin şi toţi se bazează pe lucruri mari, palpabile sau pe replicile pline de minciuni ale celorlalţi. De ce ar trebui să fiu şi eu la fel? Mi-am colorat o lume în nuanţe de alb şi negru în care nu poate pătrunde nimeni şi totodată atunci când simt nevoia îmi iau paleta de culori vesele şi mai adaug câte o nuanţă tristă de veselie. De ce? Nu ştiu!

Şi mă pierd din nou printre muzica ce se aude în căştile obosite şi încep să mă joc cu cuvinte, cu culori, cu imaginaţia şi brusc îmi dau seama că deja am pierdut prea mult timp în iluzia mea. Iau negrul şi acoper totul. Sting lumina şi ea obosită de atâta companie ce a ţinut şi mă ascund sub aşternuturile reci. Strâng ursuleţul în braţe, mă ghemuiesc cât mai bine şi dau frâu liber unui vis cât mai omenesc. Zâmesc parcă obosită. M-am săturat să fiu un actor grabit! Vreau să adorm şi să nu mai visez nimic. Şi totuşi mintea zboară parcă a-mi face în ciudă în depărtări.. Chipuri ce n-aş mai vrea să le revăd îmi apar în mintea bolnavă de atâta oboseală şi nemulţumire. Mă ridic şi privesc în gol în semiîntunericul camerei. Sunt obosită dar nu pot adormi. Nu mai găsesc niciun sens pentru tumultul de nelinişte în care mă pierd în fiecare clipă a vieţii. Obositoare mi se pare toată lupta asta. Obositori mi se par oamenii. Chiar şi proprile gânduri ce mă macină mă obosesc. Dacă nu reuşesc să adorm o să încep şă mă cert cu propria persoană şi asta mă va copleşi în tristeţe. Mă pun înapoi în pat. Într-un final lupta asta cu eul meu va trebui să se încheie!

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

delirul singuratatii…

Şi în jur vedem doar covoare de frunze, frig, ploaie, vânt şi tristeţe monotonă. Culori închise, vreme mohorâtă, peisaje triste şi siluete de oameni care se plimbă singuri pe străzile luminate în întuneric doar de felinarele vechi şi obosite… Parcul gol, plin doar de decorul naturii…Şi imagini de case părăsite, decor trist, oameni fără zâmbet… Pustiul sufletului şi totuşi bucuria omului singur… Iubesc să mă înţeleg doar eu pe mine, să fiu doar eu cu mine într-o lume imensă… De ce mă regăsesc în fiecare cuvânt? De ce mă bucur de fiecare motiv?… De ce mă regăsesc într-un singur autor? Şi de ce mă apuc de câte o carte şi mă plictisesc atât de repede de conţinutul ei?  De ce nu mă plictisesc niciodată să fac acelaşi lucruri banale? Narcisism? Nu! Perfecţiunea proprie. Nu vreau să mai ascult ideeile monotone din jur. Nu vreau nici să mai fiu atentă la replicile acide ale celorlalţi sau la banalităţi. Vreau să-mi văd de zborul meu.

Sunt prinsă în delirul meu şi nu vreau să ies de aici. Am o grămadă de ideei… Totuşi… Le ţin pentru mine. Oamenii oricum nu înţeleg. Ce ştiu ei? Rutină… Pentru ceilalţi, nu şi pentru mine. Pot zâmbi azi din orice. Nu am motive şi totuşi le-am clădit singură. Muzica bolnavă… Decorul trist… Amintiri… Am totul şi de fapt n-am nimic. Şi  ce dacă? Sunt dovada vie că n-am nimic şi totuşi am totul pentru că, în fond, am ideei, am covingeri şi ţeluri la care alţii nici măcar nu visează şi partea amuzantă e că totul se rezumă la nimic. Ţelul meu? Nimic. L-am îndeplinit de atâtea ori şi am zămbit de atâtea ori.

Nimeni nu visează atât de puţin şi toţi se bazează pe lucruri mari, palpabile sau pe replicile pline de minciuni ale celorlalţi. De ce ar trebui să fiu şi eu la fel? Mi-am colorat o lume în nuanţe de alb şi negru în care nu poate pătrunde nimeni şi totodată atunci când simt nevoia îmi iau paleta de culori vesele şi mai adaug câte o nuanţă tristă de veselie. De ce? Nu ştiu!

Şi mă pierd din nou printre muzica ce se aude în căştile obosite şi încep să mă joc cu cuvinte, cu culori, cu imaginaţia şi brusc îmi dau seama că deja am pierdut prea mult timp în iluzia mea. Iau negrul şi acoper totul. Sting lumina şi ea obosită de atâta companie ce a ţinut şi mă ascund sub aşternuturile reci. Strâng ursuleţul în braţe, mă ghemuiesc cât mai bine şi dau frâu liber unui vis cât mai omenesc. Zâmesc parcă obosită. M-am săturat să fiu un actor grabit! Vreau să adorm şi să nu mai visez nimic. Şi totuşi mintea zboară parcă a-mi face în ciudă în depărtări.. Chipuri ce n-aş mai vrea să le revăd îmi apar în mintea bolnavă de atâta oboseală şi nemulţumire. Mă ridic şi privesc în gol în semiîntunericul camerei. Sunt obosită dar nu pot adormi. Nu mai găsesc niciun sens pentru tumultul de nelinişte în care mă pierd în fiecare clipă a vieţii. Obositoare mi se pare toată lupta asta. Obositori mi se par oamenii. Chiar şi proprile gânduri ce mă macină mă obosesc. Dacă nu reuşesc să adorm o să încep şă mă cert cu propria persoană şi asta mă va copleşi în tristeţe. Mă pun înapoi în pat. Într-un final lupta asta cu eul meu va trebui să se încheie!

387584_308256322551479_140838495959930_895339_1840824818_n

Publicat în Uncategorized | 4 comentarii

senzatii triste…

375188_231667063563781_176690742394747_668704_298513764_nŞi astăzi scriu despre visele ce toată noaptea m-au bântuit. În minte îmi reveneau zeci de imaginii cu singurele persoane pe care le-am iubit vreodată… Şi mă trezeam doar ca să adorm la loc… Pentru prima dată după mult timp ea a vorbit cu mine şi totuşi i-am privit sfârşitul în braţele mele. Şi îi simţeam oboseala trupului şi durerea neputinţei privind-o cum se stinge. Durerea e mult mai mare acum… M-am trezit în lacrimi şi  îmi doream să rămân prizonieră într-o anumită parte a visului, îmi doream să-i simt căldura mângăierii chiar şi acum. Mă simţeam neputincioasă. Vedeam în jurul meu doar oamenii cunoscuţi care nu-mi vorbeau şi parcă nici măcar nu încercau să mă consoleze. Eram prinsă printre oamenii care se uitau anost la durerea mea, iar pe ea o vedeam printre lacrimi fără să se mişte. Eram un om mic şi totuşi îmi doream să schimb lumea. Simţeam o durere mare şi totuşi nimeni nu înţelegea. Simţeam cu privirea altor personaje din trecut priveau spre mine fără să schiţeze măcar un gest. Îmi venea să alerg spre nicăieri, să dau timpul înapoi, dar nu puteam face nimic… Îmi doream un vis în care să regăsesc o singură persoană şi totuşi m-am trezit într-o poveste unde toate personajele s-au adunat parcă să-mi ureze bun venit în lumea reală…

            Mă durea să accept realitatea, chiar dacă totul se întâmplase în trecut. În visul meu toate s-au întâlnit. Parcă şi realitatea de odinioară a avut mai multă milă decât propriul meu vis. Mă doare încă să trăiesc… Mă trezesc şi-mi dau seama că nu e nimeni să mă ia în braţe, să mă consoleze că poate va fi mai bine. Nici nu stiu ce mai îmi doresc… Să adorm la loc sau să stau trează. Îmi simt corpul tremurând de frig sau de teamă, îmi simt gândurile cum o iau razna, îmi simt sufletul al nimănui şi simt cum rostul meu a ajuns la căpăt de drum. Mi-e teamă. Am rămas a nimănui. Şi preţuiesc parcă pentru totdeauna clipa din vis în care ea îşi lua rămas bun. Atât mi-au mai rămas, doar amintiri ce zboară spre nicăieri.

            Mă pierd din nou în întuneric, în lacrimi şi singurătate. Mă regăsesc din nou pe mine cea de odinioară şi totul îmi pare parcă mai amar ca niciodată. Gustul singurătăţii apasă, senzaţia de dor te face să o iei razna şi lipsa celor dragi îţi opreşte până şi cele mai ieftine vise. Mă trezesc în lumea care nu e a mea şi trebuie să o accept aşa cum este ea. Uneori mi-e greu chiar să mă regăsesc în propria mea lume. Mi-e greu să fiu eu, mi-e greu să mai trăiesc chiar şi între cei patru pereţi care credeam cândva că-mi aparţin. Vis sau realitate, nici eu nu mai ştiu ce este de fapt, ştiu doar că realitatea nu mă mai mulţumeşte în niciun fel. Mi-aş dori doar să pot să mă regăsesc în visele mele zâmbind sau chiar şi în viaţa de zi cu zi, dar totul rămâne doar la dorinţă. Mă trezesc ca să adorm din nou, adorm ca să mă trezesc. Şi totul e monotonie şi alte amintiri vechi sau mai noi revin din nou doar ca să am un motiv de care să mă agăţ pentru a putea adormi.. Îmi doresc doar vise frumoase şi cât mai puţin dureroase. Îmi doresc o altă lume, o altă realitate. Cer mult sau puţin nici măcar nu mai contează, îmi doresc doar să pot zâmbi.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

povestea unei frunze…

Azi vreau să scriu despre povestea frunzei obosită de atâta luptă. Azi o privesc cum tremură în vremea mohorâtă, cum maronie de atâtea lovituri a căzut la pământ asteptând parcă resemnată ca în câteva zile să dispară cu totul. Privesc banala frunză și-mi dau seama că în lupta ei de supraviețuire se regăsește povestea fiecărui om de rând în parte. Un gust amar mă cuprinde… Șa început verde, apoi galbenă, acum maronie… Omul la început tânăr, apoi între vârste, acum obosit de anii ce s-au lăsat peste el îmbătrânindu-l și și făcându-l să pară autodepășit de situația și de lumea în care trăiește. Privesc frunza cu resemnare și cu groaza că poate mâine voi fi eu frunza ce se află la capătul puterilor. O iau în mână și o arunc într-o carte… E cea mai frumoasă frunză ce am vazut-o și totuși e atît de banală, dar de azi nu mai e doar o biată frunză a unui anotimp sfârșit, e noul semn de carte ce se pierde între rândurile lăsate ca mărturie atât de demult. De azi banalul ei se transformă într-o nouă cale.. Simt că un miracol s-a întâmplat pentru bucata neînsemnată a covorului des…

            Precum frunza obosită îmi imaginez că e fiecare om, precum frunza vestejită îmi imaginez că e fiecare frunză… O frunză sau un om? Luptă omenească sau vânt ca fenomen al naturii? Durere sau nepăsare? Prea multe întrebări. Uneori aș vrea ca gândul meu să nu mai meargă atât de departe, aș vrea ca asemănările banale să nu le fac tocmai eu. Uneori mi-aș dori să fiu un om obișnuit care să nu cunoască atât de multe înțelesuri ale lucrurilor… Aș vrea să fiu banala frunză care n-are habar de ce se naște pentru ca mai apoi să-și găsescă sfârșitul într-un covor de frunze în care trece neobservată de o multitudine de oamenii…        Și mi-e frig, la fel cum poate ei îi era frig atunci când ploaia nemiloasă se abătea asupra ei și mă doare la fel cum ea a simțit durerea atunci când copacul ei a lăsat-o să zboare un zbor ce de la bun început urma să fie curmat…

            Zâmbete amare, atât rămân… Durere pentru nepăsarea celor din jur, amărăciune pentru sentimente și lacrimi pentru exprimare. Precum o frunză în anotimpul rece așa viața se stinge. Și totul devine gri, mohorât si monoton. Lucrurile bune și frumoase dispar și lumea din jur se transformă și ea în marmură rece sau în covorul în care frunza mea era să se piardă.

            O frunză și doar atât am păstrat din tot anotimpul mohorât. Și totuși am grijă de ea ca de un om și parcă îi văd zâmbetul de mulțumire atunci când o mut dintr-o pagină în alta. Nimic n-ar mai fi rămas și dacă stau bine să mă gândesc nici măcar nu știu cât timp mai pot prelungi agonia frunzei printre cărțile pline de noi învățături, cât timp o mai pot face să zâmbească la citate înțelepte sau cât timp agonia ei se va mai prelungi în monotonia mea. Aș vrea să am puterea s- o pun înapoi de unde am luat-o, s-o las acolo baltă fără sa-mi pese, dar mă regăsesc în singurătatea ei și atunci îmi doresc s-o țin lângă mine doar ca să nu sfârșesc și eu la fel ca ea.

            Uneori simt că o iau razna, că dau prea multă importanță lucrurilor banale. Uneori simt că m-am născut ca să găsesc propria-mi definiție pentru fiecare mărunțiș. Uneori nu-mi găsesc locul și alte ori îmi iau rolul mult prea în serios având în vedere cotidianul banal în care ne este dat să trăim. O frunză și nimic mai mult… De ce a trebuit să ajung să-i desenez în cuvinte o poveste? De ce a trebuit să-i atribui o asemănare în care să se regăsească omul? Vroiam doar să dorm ieri și astăzi… Doar pentru că somnul s-a dus departe am ajuns să scriu despre o banală frunză, despre o banală viață, despre natură și despre ceea ce fără să vrem ne înconjoară. Iubesc să fiu om și totuși de mult ori simt că nu mă pot regăsi decât în lumea mea. Lumea mea… Lume plină de metafore, versuri reci și adevăruri inexistente și neacceptate de ceilalți oamenii ce se plimbă pe lângă mine fără să-i pot înțelege. Și totuși sunt oare eu frunza obosită de atâta luptă? Sau sunt doar creația propriei mele imaginații?

313070_226377854092702_176690742394747_651130_1533389395_n

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

vreme mohorata…

Doar stropi de ploaie se zăresc pe străzile obosite, doar lacrimi se anunță în depărtare… Deși este ora amiezii mă simt de parcă aș fi învăluită în orele miezului de noapte… Un sentiment straniu mă cuprinde… Privesc pe geam și observ siluete deformate cum pășesc încet printre stropii deși de ploaie. Am impresia că în fiecare mișcare regasesc un singur chip. Simt inima vibrându-mi la fiecare sunet și totuși simt și un gol în stomac… Îmi simt respirația parcă oprită. Sentimentul începe să fie din ce în ce mai acut, nu-mi pot explica ce se întâmpla, simt doar cum orele au trecut una dupa alta fară să-mi dau seama… Încet, coșmarul începe să prindă culoare… Furtuna sufletului e pe cale să înceapă, prinde proporții și ajung la sentimentul de scârbă. Ajung în fața amintirlor ștergându-le.. Azi simt că nu-mi mai pasă. Am aruncat totul în coșul de gunoi doar pentru a o putea lua de la început.

            Se nasc noi dorințe în sufletul obosit de atâta luptă. Vremea mohorâtă îmi dă putere să pun capăt chinului din interiorul meu… Caut în dulapul gol noi puteri. Îmi amintesc că încă mai sunt zile ce trebuie să urmeze, că încă nu e pierdut totul, doar pentru că așa a fost să fie. Încă am motive să cred și să lupt… Îmi imaginez din nou vieți ideale, probleme la care trebuie să existe măcar un răspuns, lupte ce trebuie să fie câștigate. Îmi amintesc că trebuie să fiu eu cea de până acum în fața tuturor. Întâmplări haioase îmi revin în minte. Omuleții imaginari pășesc repede pe portița ce le-am deschis-o. Zâmbetul revine. Ce ușor trece totul atunci când îți dorești cu adevărat să faci un lucru.

Mă gândesc parcă îngrozită la ziua de mâine, la noapte grea și scurtă ce mă așteptă. Din nou trebuie să mă întorc la monotonia de zi cu zi..  Și totuși parcă sunt fericită. Monotonia mă poate face să ies din starea mea. Oamenii pe care îi întâlnesc mă pot face să uit de rutina sufletului… Și pașii gândului aleargă parcă grăbiți spre nicăieri, spre nimeni… Și zâmbete ofilite dispar cu aceeiași repeziciune cu care au apărut… Și momente triste sunt uitate doar pentru a lăsa altele să  apară.

Ieri totul era aproximativ bine, azi totul se năruie și mâine clădesc o nouă poveste a vieții. Ieri trăiam pentru zilele ce vor urma, azi trăiesc pentru zilele de atunci, dar de mâine trăiesc fără niciun sens. Zâmbete fără sens, viață fără motive, lupte zadarnice. Nimic nu mai mă mulțumește, până și lupta de autodepășire mi se pare inutilă… Azi sufăr. De ce nu știu, probabil din cauza unor motive fără sens… Sufăr e prea mult spus.. Azi pur și simplu îmi doresc o pauză de somn care să mă facă să uit zi cu zi.

Mă întorc din nou spre geam, privesc stropii cum încă se lovesc de pământul obosit de atâtea lovituri primite de la ploaia deasă. Încerc să mai zăresc siluete de oameni neobosiți ce încă se bucură de vremea mohorâtă. Caut încă o fărâmă de ceva de care să mă agăț pentru a face orele ce-mi rămân până a doua zi să treacă mai ușor. Privesc lumina felinarului ce arde parcă înghețat de vremea rece cum luminează covorul de frunze, privesc cum încă odată un anotimp se așterne pentru a-și face proprile reguli. Încerc să mă bucur de natură mai mult ca niciodată… Îmi amintesc că oamenii îmbătrânesc, cum fața senină a fiecăruia se schimbă parcă treptat. Încep să-mi pun întrebări legate de rostul vieții și nu gasesc răspunsurile care să mă mulțumească. Măcar acum gândul îmi zboară spre altceva sau cel puțin vreau să cred că sunt ancorată în probleme existențiale doar pentru a nu mă gândi la marunțișuri. Zâmbesc…

Vreau să cred că este ultima dată când mai colorez pagini goale cu cuvinte triste, vreau să cred că în sfârșit mâine va fi altfel, că mă voi autodepăși și că nimic din ceea ce mă face să zbor cu gândul în depărtare nu va mai exista… Vreau ca negrul să devină alb brusc, să nu mă mai gândesc la nimic altceva decât la lucruri ce ar putea sa-mi aducă măcar o fărâmă de zâmbet pe fața obosită de atâta tristețe și probleme.

392661_257730214287794_100001524523618_727634_1677994517_n

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

dorinte de toamna…

vivaldi__s_autumn_by_silvertwilightsDansau frunzele copacilor bătrâni îmbinate cu stropii de ploaie în păru-mi răvășit… Simțeam fiecare atingere tăioasă a frigului… Pașii mărunți înaintau parcă fară dorință… Peisajul părea că mă prinde în mrejele lui, frunzele vroiau să răman printre ele pentru a mă prinde în dansul lor haotic… Vântul sufla plin de resentimente… Și pentru ca totul să prindă contur zeci de amintiri îmi invadau mintea obosită de atâtea neplăceri… Mă bucuram parcă având gustul amar al fiecărei zile risipite în zadar… În timp ce pașii îmi înaintau alene, gândurile și amintirile săreau parcă de la unul la altul ca într-un alt dans haotic al nefericirii… Îmi aminteam de rămășitele din trecut uitate în colțul plin de mucegai al camerei… Zâmbeam deși îmi simțeam ochii umezi, simțeam nevoia ca o mână caldă să mă cuprindă, simțeam nevoia să găsesc pe cineva căruia să-i adresez măcar două cuvinte…

Mi-am aprins tigara pășind pe covorul colorat așternut de anotimpul răcoros. Îmi doream parcă să rămân încremenită acolo sau să mă transform într-o frunză doar pentru a putea zbura cât mai departe. Îmi doream să mă rup de realitatea oamenilor doar pentru a face parte din decorul oarecum sumbru și apăsător… Pentru a nu știu câta oară îmi doream să evadez. Îmi doream s-o iau la fugă doar ca să pot scăpa realitate…  Degeaba încerc să mai gasesc alinare în lucrurile mărunte. Nimic nu mai e la fel. Din zi în zi parcă starea se agravează, oamenii sunt tot mai morocănoși și lipsiți de zâmbete. Și parcă îmi doresc tot mai mult să evadez, să trăiesc în viața mea de vis, să trăiesc în lumea mea de pluș și să mă bucur de copilăria celor din jurul meu..

Astăzi îmi lipsesc atât de mult mânuțele micuțe și inocente ale copiilor ce mă scot mereu din starea de depresie. Astăzi vreau să alerg și parcă covorul creat din frunzele obosite ce au căzut mă țin și pe mine prizonieră în spațiul de vis și totodată cuprins de durere al naturii ce încet-încet moare… Și parcă simt cum și ceva din mine se stinge…Frigul și umezeala au stins ultima flacără a dorinței mele de a lupta… Azi vreau să mă închid din nou în universul pereților mei, să ma pierd printre umbrele rândurilor pline de citate, vreau să ascult din nou melodiile ce mă fac să refulez…

Și totuși cred că am să ies să adun și câteva frunze pe care să le pictez cu visuri de copil uitate… Și vreau să alerg liberă prin întunericul nopții tăcute și vreau să mă joc cu firicele ascunse de lumină și vreau să zâmbesc, să fiu din nou eu… Brusc am obosit să mai sper, am închis ochii și am lăsat cuvinte fără sens să-mi inunde mintea, am evitat să mai fac propoziții, mi-am îndepărtat toate dorințele și am cuprins ursulețul în brațe strângandu-l tare… Zâmbetul forțat s-a așezat pe fața mea… Frigul m-a cuprins și în scurt timp am simțit un sentiment de nemulțumire… Astăzi nu am făcut nimic măreț…

Telefonul sună din nou… În sfârșit cineva vrea să-mi audă vocea… E prea târziu! Nu știu dacă îmi doresc să mai răspund sau nu… Vreau doar să dorm. Vreau să rămân în continuare eu cu mine…

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu