delirul singuratatii…

Şi în jur vedem doar covoare de frunze, frig, ploaie, vânt şi tristeţe monotonă. Culori închise, vreme mohorâtă, peisaje triste şi siluete de oameni care se plimbă singuri pe străzile luminate în întuneric doar de felinarele vechi şi obosite… Parcul gol, plin doar de decorul naturii…Şi imagini de case părăsite, decor trist, oameni fără zâmbet… Pustiul sufletului şi totuşi bucuria omului singur… Iubesc să mă înţeleg doar eu pe mine, să fiu doar eu cu mine într-o lume imensă… De ce mă regăsesc în fiecare cuvânt? De ce mă bucur de fiecare motiv?… De ce mă regăsesc într-un singur autor? Şi de ce mă apuc de câte o carte şi mă plictisesc atât de repede de conţinutul ei?  De ce nu mă plictisesc niciodată să fac acelaşi lucruri banale? Narcisism? Nu! Perfecţiunea proprie. Nu vreau să mai ascult ideeile monotone din jur. Nu vreau nici să mai fiu atentă la replicile acide ale celorlalţi sau la banalităţi. Vreau să-mi văd de zborul meu.

Sunt prinsă în delirul meu şi nu vreau să ies de aici. Am o grămadă de ideei… Totuşi… Le ţin pentru mine. Oamenii oricum nu înţeleg. Ce ştiu ei? Rutină… Pentru ceilalţi, nu şi pentru mine. Pot zâmbi azi din orice. Nu am motive şi totuşi le-am clădit singură. Muzica bolnavă… Decorul trist… Amintiri… Am totul şi de fapt n-am nimic. Şi  ce dacă? Sunt dovada vie că n-am nimic şi totuşi am totul pentru că, în fond, am ideei, am covingeri şi ţeluri la care alţii nici măcar nu visează şi partea amuzantă e că totul se rezumă la nimic. Ţelul meu? Nimic. L-am îndeplinit de atâtea ori şi am zămbit de atâtea ori.

Nimeni nu visează atât de puţin şi toţi se bazează pe lucruri mari, palpabile sau pe replicile pline de minciuni ale celorlalţi. De ce ar trebui să fiu şi eu la fel? Mi-am colorat o lume în nuanţe de alb şi negru în care nu poate pătrunde nimeni şi totodată atunci când simt nevoia îmi iau paleta de culori vesele şi mai adaug câte o nuanţă tristă de veselie. De ce? Nu ştiu!

Şi mă pierd din nou printre muzica ce se aude în căştile obosite şi încep să mă joc cu cuvinte, cu culori, cu imaginaţia şi brusc îmi dau seama că deja am pierdut prea mult timp în iluzia mea. Iau negrul şi acoper totul. Sting lumina şi ea obosită de atâta companie ce a ţinut şi mă ascund sub aşternuturile reci. Strâng ursuleţul în braţe, mă ghemuiesc cât mai bine şi dau frâu liber unui vis cât mai omenesc. Zâmesc parcă obosită. M-am săturat să fiu un actor grabit! Vreau să adorm şi să nu mai visez nimic. Şi totuşi mintea zboară parcă a-mi face în ciudă în depărtări.. Chipuri ce n-aş mai vrea să le revăd îmi apar în mintea bolnavă de atâta oboseală şi nemulţumire. Mă ridic şi privesc în gol în semiîntunericul camerei. Sunt obosită dar nu pot adormi. Nu mai găsesc niciun sens pentru tumultul de nelinişte în care mă pierd în fiecare clipă a vieţii. Obositoare mi se pare toată lupta asta. Obositori mi se par oamenii. Chiar şi proprile gânduri ce mă macină mă obosesc. Dacă nu reuşesc să adorm o să încep şă mă cert cu propria persoană şi asta mă va copleşi în tristeţe. Mă pun înapoi în pat. Într-un final lupta asta cu eul meu va trebui să se încheie!